Respectul pentru parinti, un subiect prafuit?

Respectul pentru parinti nu este egal iubire, este altceva

Zilele trecute simteam nevoia sa scriu, dar ceva imi scapa, nu aveam conturata o idee clara, ci un amalgam de idei se plimba prin capul meu. Toate ideile se conturau in jurul notiunii de familie, parinti, situatia in care pierzi un parinte (situatie in care tocmai se afla un prieten) sau ambii parinti. Dintr-odata am realizat: cum despre ce sa scriu?; stiu despre ce sa scriu: despre parinti, de fapt, despre respectul pentru parinti.

Poate vi se pare un subiect fumat, banal, poate va ganditi: ce poate sa mai scrie despre respectul pentru parinti? S-au scris carti, s-au scris poezii, se vorbeste peste tot, mai nou este chiar la moda si se fac cursuri de parenting, prin urmare ce mai poti adauga aici?

Mie mi-a venit in minte cuvantul RESPECT. Poate pentru unii este desuet si nu mai prezinta importanta, dar pentru mine exista doua sinonime ale cuvantului parinti: dragoste si respect. Nu mi-am propus sa va vorbesc despre dragostea pentru parinti, dar despre respectul pentru parinti cred ca putem scrie o carte. De ce? Pentru ca adesea se confunda aceste doua cuvinte. Unii considera ca este acelasi lucru, daca iti iubesti parintii, bineinteles ca ii respecti. Ei, va contrazic, am vazut copii/adulti care isi iubesc parintii, dar nu au niciun dram de respect pentru ei.

Nu ma refer in acest articol la copiii mici, ci la copiii de toate varstele, copiii deveniti adolescenti, tineri sau adulti si parintii lor. Ma gandesc la mine: eu nu mai sunt copil, dar respectul pentru parinti este acelasi. Nu ma gandesc niciodata: “aaa, parintii au imbatranit, nu mai stiu, n-are rost sa le povestesc, oricum nu vor intelege…”.

Mi se pare absolut cruda o astfel de gandire. Eu cred ca, daca ii respecti pe parinti, ii respecti si daca sunt mai in varsta, si daca sunt bolnavi fizic, dar si daca sunt senili….sunt tot parintii tai si vor ramane parintii tai.

Mi-a placut o mica povestioara pe care am citit-o odata:

            Din vremea imparatului Austro-Ungariei Iosif al 2-lea, se relateaza un fapt impresionant. Un grup de pucariasi condamnati la munca fortata lucrau in Piata Graben din Viena, in fata palatului imperial. Baronul Kressler, cancelar imperial, privind prin ferestrele palatului spre piata, a vazut o scena impresionanta : un student s-a apropiat de unul dintre detinuti si i-a sarutat mana. Baronul l-a chemat indata pe tanarul student, dojenindu-l:

            “Nu se cuvine sa saruti in public mana unui puscarias”              

            “Dar, Excelenta – s-a scuzat tanarul – e tatal meu !”

              Faptul a ajuns imediat la urechile imparatului Iosif al 2-lea care l-a gratiat pe detinut, spunandu-i:

            “Un tata care isi educa atat de bine copilul nu poate fi un delincvent de rand.”

 In zilele noastre, sigur nu putem vorbi de asemenea gesturi, in conditiile in care se propovaduieste democratia si dreptul la exprimare inca din “frageda pruncie” a copiilor, dar respectul este si el actualizat la societatea in care traim. Respect se cheama atunci cand nu iti repezi parintele, pentru ca nu a auzit ce ai spus sau, pentru ca nefiind la curent cu ultima tehnologie, nu intelege ce vrei sa-i transmiti….acestea sunt doar niste exemple. Si, sigur, eu vorbesc din perspectiva adultului fata de parintele sau, pentru ca, daca as vorbi din prisma copiiilor pentru parinti cred ca m-as pierde, recunosc. Sunt atat de multe aspecte ce trebuie corelate, in primul rand cu generatia aceasta din care fac parte, cu timpurile pe care le traim cu totii, asa ca mai bine ii las pe cei care se ocupa de parenting sa dezvolte acest subiect.

Eu, ca un copil adult care si-a pierdut unul dintre parinti, pot spune cu tarie ca dragostea si respectul pentru parinti iti raman chiar si dupa ce fizic parintii tai nu mai sunt. Dragostea si respectul raman vesnice pentru parinti, cred, chiar si atunci cand noi, la randul nostru, ne vom pregati sa parasim aceasta lume. Cred ca, undeva, pe drum, ne-am pierdut pe langa inocenta, copilarie, si respectul pe care il purtam parintilor – pentru ca, atunci in copilarie, ei erau cei spre care priveam cu incredere, intrebari si stiam ca vom obtine raspunsurile potrivite si ca ei erau acolo, intotdeauna pentru noi. Si atunci, nu este firesc sa fie si reciproca valabila?

Poate unii dintre voi, cei care cititi si nu ati avut o copilarie asa cum ar trebui si cum ar fi normal, ma veti certa, ma veti blama pentru ca generalizez…imi pare rau daca deschid niste rani, dar poate in felul acesta voi, cei fara o copilarie fericita, veti sti sa nu repetati greselile parintilor vostri.

Un vechi proverb ne învata ca parintii sunt lauda copiilor, iar copiii, cinstea parintilor. Atata vreme cat avem inca parinti, sa nu uitam sa-i respectam si sa-i iubim.

 

Cu drag,

Tot eu,

Celestina