Pas cu pas, adică echilibru

Mult timp m-am întrebat de ce să fac lucrurile pas cu pas, dacă pot să le fac și repede? Îmi aduc aminte acum de o replică din Moromeții, când copiii din prima căsătorie îl amenințau pe Moromete că vor fugi de acasă, iar el le-a răspuns, ca nimeni altul ” tată, dar de ce să fugiți, încet nu puteți să mergeți?”. Așa și eu, dacă se poate cu viteză, de ce să aleg pas cu pas?

Păi uite, de-aia…Mi-am dat seama că unele lucruri, chiar cele mai importante se fac treptat, cu cap. Chiar și alergatul cu viteză presupune că la început, când erai novice, alergai încet și puțin și la un moment dat, randamentul a început să crească.

Azi eram la sală. Una dintre noi, puțin mai rotofeie, dar nu mult, se plângea că a slăbit ce a slăbit și a intrat în platou. Antrenoarea, încercând s-o consoleze, i-a spus că 10  kg este totuși operformanță și că ar trebui să savureze momentul și să schimbe tactica în viitor. Adică, în afară de sală, ori micșorează porțiile de mâncare, ori face mai mult sport, de recomandat alergare.

Femeia a luat foc când a auzit de mâncare, plângându-se de porțiile actuale mult diminuate față de cele din trecut, care nu mai pot fi diminuate pentru că sunt deja prea mici. ”Atunci, suplimentează sala cu alegare”, i-a venit în ajutor antrenoarea. Bună idee, dar neaplicabilă, pentru că nu putea să alerge, zicea ea. Moment în care am intervenit eu, intuind ca ea de fapt nu merge la alergare pentru că nu poate alerga mult, nu că nu poate alerga deloc.

Și i-am zis că poate să alerge chiar și 500m, 15 minute, să se plimbe și să se relaxeze, că alergatul nu înseamnă maraton de la primii pași. Plăcerea alergării și mișcării îi va genera mult mai multe rezultate, chiar și în starea de spirit decât obsesia de a slăbi. Vorbeam să mă aflu în treabă, dar din proprie experiență!

”Nu-i așa că te-ai gândit că alții aleargă zeci de kilometri și tu dacă faci un km? Și nu-i așa că e aiurea să spui că alergi și când te întreabă lumea cât alergi ți-e rușine să spui că abia faci 1-2 km?”. Ea, cu o privire de copil prins cu mâța-n sac, care cere clemență, îmi zice ” de unde știi?”. Păi și în capul meu, oare ce era la început? Și ce este și acum? Nu tot aceleași bazaconii? Nu mi se pare și mie că alții aleargă zeci de kilometri și eu abia fac 10? Nu-mi fac și eu scenariile mele cu privire la prima competiție? De ce nu m-am înscris la competiții mai des? Nu de frica că mă voi face de râs? Doamne, nu suntem toți făcuți de aceeași mamă? Nu chiar toți, că unii s-au deșteptat și au înțeles cum stau lucrurile.

I-am zis și ei, cum îmi zic și mie. Dacă azi alergi 10km și perseverezi, peste 1 lună o să poți alerga 12km-14km, oricum mult mai mult decât azi. Pentru că performanța cere timp, antrenament și perseverență. Poate și puțin mai multă încredere în tine însuți. Cum nu poți merge în picioare din prima zi de la naștere și perseverezi luni de zile, așa nu poți alerga un maraton într-o zi pentru că ai nevoie de pregătire.

Pas cu pas, lucrurile generează rezultate

Cred că orice faci cu perseverență și răbdare are mai multe șanse de izbândă și cumva mai multă valoare pe termen lung decât chiar și un rezultat forțat. Poate că poți să termini un semimaraton chiar și cu o pregătirea din aia porcească, cum zicea bunică-mea când îngrășam porcul în ajun ca să iau notă de trecere la școală, dar nu-i benefic, nici corect.

De ce nu-i corect să nu faci lucrurile pas cu pas? Pentru că orice sforțare, orice abuz, are un preț. Și uneori nu merită să-l plătești, pentru că înseamnă o accidentare, o oboseală cruntă, o posibilă renunțare la o activitatea benefică. At the end of the day și asta îmi spun mie, nu ție, nu trebuie să dovedești nimic și nici nu trebuie să slăbești când nu ești pregătită și mental și fizic să dai drumul acelor kilograme în plus. Poate că experiențele din viața ta au nevoie de kilogramele tale în plus, chiar dacă pare hilar ce spun acum. Poate tu nu ești pregătită să ieși în lume cu altă față. Cine știe câte și care sunt motivele pentru care acele kilograme în plus sunt încă la tine?

pas cu pas
pas cu pas

Sunt convinsă că nici o femeie de pe această planetă nu se simte bine în pielea ei cu mai mut de 5 kilograme în plus și nu aș vrea să promovez ideea că nu contează cum arăți. În schimb, vreau să promovez ideea că toate se fac la timpul oportun, când femeia este pregătită să meargă mai departe și să schimbe parțial sau radical ceva în viața ei. Pe de altă parte, nu apreciez tendința noastră de a ne plânge și a da vina pe alții pentru eșecurile noastre, cum am mai auzit: ”eu n-aș mânca, dar pregătesc pentru copil și mi se face poftă”.

Și eu aveam această explicație, care mă coafa ”mie niciodată nu mi-e poftă de dulciuri și nu mănânc decât dacă am în casă sau îmi oferă cineva”. Era ca și cum altcineva îmi cumpăra și abuziv mi le lăsa în casă sau dacă mi se ofereau, nu puteam refuza”. M-au refuzat elegant atât de mulți oameni când le-am oferit un desert, încât nu aș zice că este o lipsă de respect, cum mă autoalimentam în sinea mea. E pur și simplu decizia lor de a consuma ce le face bine. Probabil era o învățătură și pentru mine, deși mulți ani, prea mulți, nu am avut ochi și urechi pentru ea. Nu, nimeni nu ne forțează cu nimic, noi alegem să facem ceea ce facem.

Chiar și așa, există și reversul medaliei. Alegem ceva azi și mâine, subînțelegând atunci când suntem pregătite, putem schimba macazul înspre o decizie și o practică ce ne aduce mai multă mulțumire, sănătate și energie sau ce ne-om dori noi în acel moment. Nu trebuie să credem că dacă am ales azi ciocolată și mâine și toată viața o să gustăm câte o ciocolățică. Oricând poți pune punct într-o secundă, cum zice Tony Robbins și poți lua altă decizie. Toată treaba este cât o practici pas cu pas, că de luat chiar poți lua decizia într-o clipită.

 

 

Lasă un comentariu