Oricine poate termina un semimaraton

”Oricine poate termina un semimaraton” spune un mare campion american. Este nevoie de pregătire, consecvență și un scop bine definit. Aș  mai adăuga eu ceva: un alergător fără miză nu este un alergător, indiferent care este miza. Poate fi să te simți bine, să ieși din casă, să cunoști alți oameni, să slăbești, să te menții în formă, să te reconectezi la tine insuți, să faci ceva nou, să alergi pentru o cauză și un milion de alte motive/mize.

Aș combina cele 2 chestii de mai sus ca să reiasă că orice om de pe această planetă poate alerga și trece finish-ul unui semimaraton, dacă este suficient de inspirat ca să-și pună un obiectiv. Vezi tu, fără obiectiv poți pierde ușor motivația ca să ieși la alergare. Nu este o generalizare, ci o constatare personală.

Pe la 18 ani m-am apucat prima dată de alergare, pentru că eram foarte nemulțumită de forma corpului meu. Era perioada când aș fi putut face furori în rândul tinerilor de vârsta mea, eram îndrăgostită de un coleg mort după o altă fată, care arăta ca din revistele de modă. Îmi era așa o ciudă, încât m-am apucat să alerg, gândind că îmi voi pune toți muschii la treabă și în scurt timp îi voi lua locul acelei tipe.

La primul antrenament n-am putut duce 1 km legat, simțeam că dacă mai insist, o să-mi iasă splina direct pe gură. Am persistat cu antrenamentele, mânată de obiectivul meu de a intra în grațiile individului, cât mai curând posibil. Omul iubea sportul, arăta perfect și m-am gândit să-i demonstrez că poate avea o fată și deșteaptă și frumoasă.

Dățile viitoare am înregistrat aproximativ același rezultat. Frate, e ceva în neregulă cu mine! Ce naiba, dacă pot merge, de ce oare nu pot alerga? Nu mi-a ieșit pasența, nici cu alergarea, nici cu individul, din motive lesne de înțeles: am renunțat să mă antrenez convingându-mă că nici una, nici alta nu sunt pentru mine. O mare prostie, pentru care și acum îmi vine să mă iau la palme.

Îi dau perfectă dreptate lui Coogan, când spune că oricine poate termina un semimaraton, cu mențiunea că trebuie să te pregătești și antrenatul este un proces, implică durată și consecvență, plus multe altele. Nu poți să nu faci nimic și să te trezești alergător de semimaraton. Și cum eu mi-am propus primul semimaraton anul acesta, m-am gândit să fac totuși un plan mental, în primă fază, de antrenament. La mine totul pornește de la cap. Atunci când ceva nu-mi iese, primul lucru pe care îl fac este să examinez ce prostiuțe din capul meu mă sabotează. Încep lucrul cu ele și abia după aceea mă concentrez la antrenamentul fizic.

Etapele antrenamentului de semimaraton

Nu știu de ce nu am reușit să înțeleg până acum că un elefant se mănâncă bucată cu bucată. La mine, stilul smuls înca e pe modul activ și primul impuls al meu este să scot rezultat din prima. Evident că nu-mi iese și evident că mă demotivez instant, mai ales dacă obiectivul nu este suficient de important pentru mine. Așa că, m-am decis să iau sfatul specialistului, care spune că atunci când ești începător ai nevoie să:

  • Începi antrenamentele cu cel puțin 2 luni înainte de competiție (semimaraton). Eu mă întreb, ca Ion Creangă, cum unii pot să facă în 2 luni ce nu pot alții într-un an? La mine e și curajul cel care îmi joacă feste, când sunt pe teren necunoscut.
  • Te încălzești foarte bine înainte de antrenament și să te ”răcești” bine după. Sunt sigură că marii campioni nu ratează niciuna din cele 2 etape la niciun antrenament. Aceste practici de încălzire și stretching te ajută să te păstrezi integral, fără accidentări.
  • Alergi doar 15-20km pe săptămână, nu pe zi. Eu ajunsesem în 3 săptămâni la 10km și după încă 2 luni tot acolo am rămas, la fel și acum.
  • Creșterea numărului de km se face treptat, gradual, fără ruperi de ritm pentru că afectează corpul, induce starea de oboseală și supra solicitare, mai ales când mai faci și altceva, nu te ocupi doar de sport (asta e o scuză pentru mine, n-o lua în seamă).
  • Perseverezi, fără să cauți scuze că n-ai avut timp, că ți-am murit pisica (Doamne ferește, iubesc pisicuțele și nu le-aș vrea niciodată răul).
  • Alergi cel puțin de 3 ori pe săptămână, a câte 30 minute/ sesiune.
  • Investești în echipament potrivit. Nu este un sport foarte costisitor comparativ cu tenisul, unde racheta mea costă în jur de 150 euro și o oră de antrenament între 50-75 lei.
  • Păstreză în fața ochilor linia de sosire până la momentul trecerii ei.

Dacă m-aș uita relaxată la lista de mai sus a lui Coogan și n-aș fi alergat niciodată, m-aș înscrie la următorul semimaraton în secunda 2. Eu, că așa funcționez eu, mă entuziasmez imediat, mă arunc cu capul înainte și văd eu după aceea cum scot cămașa curată. Cred că totul este să crezi că poți, să-ți dorești să perseverezi și să te antrenezi cu calm, răbdare și plăcere.

Ceea ce mi-am propus eu ca să reușesc să trec linia de finish cu fruntea sus este să adopt mai multe forme de antrenament, în afară de alergare. M-am gândit la un antrenor personal de fitness, la mers cu bicicleta și evident la antrenamente de alergare, așa cum am învățat la Școala Alergării: long run, tempo și intervale. Mi se pare o călătorie interesantă, chiar inițiatică aceasta în care faci lucruri noi cu scopul de a te autocunoaște și autodepăși, în sensul evolutiv și nu pur competitiv. Nu-mi place  gândul că sunt eu împotriva mea, ci doar ”eu” în căutarea unui ”eu” ma bun cu fiecare zi. Poate mai treaz, mai autentic, mai dornic să scape de frici, angoase, cugetări limitative, obstacole, autosabotaj.

Trecând la lucruri puțin mai practice, sunt sigură că nu trebuie să alerg 21de km prea des ca să-mi mențin mintea convinsă că pot. Dacă ajung să alerg constant 16-18km, acum putând să alerg 12, mă declar super mulțumită și sigură că voi trece satisfăcută linia de finish a primului meu semimaraton.

semimaraton
semimaraton

Pentru mine weekend-ul este preferat ca zile de alergare pentru că atunci pot dormi, mă pot relaxa și am timp suficient să pregătesc încălzirea și relaxarea de după. Mi se pare foarte important să mă țin conectată la planul de antrenare și să reușesc să efectuez cele 3-4 antrenamente săptămânale, pentru ca, în timp, să cresc. În acest moment weekend-urile mă ajută. Simt că atunci scot pârleala de peste săptămână și dacă cumva nu am făcut ce trebuia, recuperez sâmbăta și duminica de dimineață. În zilele libere simt că ziua durează mai mult de 24 de ore, dintr-o dată am timp să le fac pe toate, pe îndelete, așa cum mi-aș dori să se întâmple în fiecare zi.

Alerg deja de o perioadă și totuși sunt atât de multe lucruri de îmbunătățit. Nu mi-am pus problema până acum câteva luni că alergatul va deveni o constantă a vieții mele și că am nevoie să îmbunătățesc performanța. Abia când mi-am propus un scop, parcă toate lucrurile au devenit serioase dintr-o dată și am început să mă gândesc la sport ca la o componentă importantă a zilei, a săptămânii, practic i-am făcut loc în programul meu.

În zilele când nu alerg, dacă trec 2-3 sau 4, pentru că sunt săptămâni când nu ajung decât de puține ori să alerg, simt cum corpul meu reacționează, parcă legea gravitației este mai activă, simt cum îmi pierd cu ușurință energia. Dorm multe ore noaptea, iar dimineața mă trezec încă obosită. Vitalitatea pe care mi-o dă alergatul și sportul în general sunt greu de compensat, mai ales când petreci mult timp în scaunul de birou. Diferența de stare este imensă, optimismul este afectat, chiar și empatia J

Lăsând gluma laoparte, noi nici nu ne dăm seama cât înseamnă să te miști, să renunți la viața sedentară. Când am renunțat, am simțit diferența din prima săptămână. Parcă nu eram eu, mi se părea că am mai mult din orice. Și cei din jurul meu a observat imediat schimbarea. N-am fost niciodată o femeie tristă sau morocănoasă și, cu toate astea, schimbarea și-a pus amprenta asupra corpului meu fizic și a mental. Mi s-a schimbat percepția despre viață, am dobândit mentalitatea că pot și am scăpat de ”speranțe”. De atunci am renunțat să mai ”sper” la ceva și am mers să-l obțin. De ce? Deoarece pentru mine, a face sport era o utopie, iar depășirea acestei mentalități de luzer m-a ajutat să îmi cresc foarte mult încrederea în mine și să încep să fac, nu să sper că voi obține din mila Domnului.

Am văzut pe pielea mea că totul se aliniază la ceea ce îți dorești, am văzut că pot să alerg, să mă mișc, să găsesc timpul necesar s-o fac, fără scuze. Mi-am dat seama că mă privam de ceva ce azi îmi umple viața de optimism și bucurie, în loc să mă pornesc să fac ceva în direcția respectivă. Mare prostie să trăiești frustrat de ceva, fără să-ți dai șanse să faci lucrul respectiv. Pierdem imens pe tema asta. Și viața este despre a trăi, a experimenta, a eșua, a plânge, a o lua de la capăt cu și mai multă motivație, a persista, a eșua din nou, a te bucura de eșec la fel de tare ca și cum ai fi reușit și să reusești să nu-ți pui nicio etichetă, să fii nicicum. Sau să fii așa cum ești și să fii fericit cu asta.

Îmi trece prin cap un lucru pe care l-am citit undeva și anume ce crezi că te va întreba Dumnezeu la judecata de apoi? Câte contracte ai semnat și câte poșete ai putut să-ți cumperi din bonusul de performanță sau cât de fericit ai fost în viață și cât de dispus să-ți umpli zilele cu memente cu adevărat memorabile? Unul din ele este, pentru mine, participarea la un semimaraton.

Lasă un comentariu