Îmi amintesc cu plăcere cum am învățat să merg pe bicicletă. În fiecare zi, împreună cu o prietenă, puțin mai avansată decât mine în pedalat frumosul Pegas portocaliu, proprietatea ei, mergeam să mă învețe mersul cu bicicleta. Mama încă nu îmi luase bicicletă pentru că, probabil, mă vedea netalentată la acest sport și nu dorea să investească. Auzisem că oamenii supraviețuiesc și fără lucrurile care nu le ies, așa că nu insistăm prea mult să îmi cumpere bicicletă, bănuind cumva că nu voi face vreo mare performanță. Și mersul pe bicicletă chiar nu îmi ieșea. Îmi amintesc cum mă treceau toate transpirațiile când mă depășea vreo mașină, nu mai zic cum cu câtă putere strângeam ghidonul în palme, când mașină avea viteză.

Simțeam cum mă dezechilibrez la auzul roților, în minte mi se derula filmul cu mine pe jos, împrăștiată sub vreo mașină și mama afurisindu-mi biata prietenă pentru iresponsabilitate. Tot antrenamentul se desfășura între blocul meu și al ei, pe șosea, pentru că visul meu era să pot merge printre mașini, nu în parc, cum merg începătorii. Vise, taică, vise…

După vreo câteva încercări reușisem să merg bine, dar o chestie nu îmi ieșea deloc și aproape că nu-mi iese nici acum: întoarcerea în loc strâmt. Nu doar că nu-mi ieșea, dar mă prăbușeam cam din 200 în 200 m, cât îmi lua să fac o tură completă. Aveam genunchii praf, nici nu apuca rana să prindă coajă, că a doua zi eram din nou pe bicicletă, cu și mai mare dorință de a învață să întorc, sub ochii mirați ai prietenei mele. Sufeream și eu, suferea și ea de câte ori mă vedea pe jos, dar niciuna nu venea cu vreo îmbunătățire. Ei îi ieșea natural, mie nu-mi ieșea nici de-al naibii.

Niciuna dintre noi nu era bună la matematică sau la fizică, prin urmare era greu să calculăm ce ar trebui să fac mai bine ca să îmi iasă întoarcerea asta blestemată. Mă rog, puteam merge cu bicicleta, tot era un succes! Poate aș fi învățat până la urmă să și întorc în locuri strâmte, dar prinsesem o frică să nu cad, de nu mai îmi funcționa creierul când mă aflăm la momentul cu pricina. Și atunci când trebuia să fac manevrele potrivite, ca orice fricos cu creierul paralizat de frică, repetam greșelile aidoma și consecințele veneau negreșit: o nouă bușitură, sânge, genunchii făcuți praf.

Mama începuse să se îngrijoreze când mă vedea venind acasă cu sângele șiroind din genunchi și cu rotulele anchilozate. Ba chiar începuse să ia atitudine împotriva lecțiilor mele de bicicletă, de teamă că aș putea să rămân cu cicatrici și cine se va mai uita la mine?! Ei, asta era acum marea problemă!!! Eram prea mică să înțeleg ce treabă au genunchii cu viitoarele mele cuceriri.

După ce am intrat la liceu, plimbările cu bicicleta s-au mai rărit. Începusem să joc baschet, sportul liceului. Nu mă omoram, era ceva ce trebuia obligatoriu să practic pentru că una dintre note de acolo provenea. Mă gândisem chiar că aș putea să mai cresc vreo 10 cm tot aruncând mingii la coș, dar am abandonat repede ideea pentru că era mult de muncă și nu eram pregătită să fac și efortul.

La finalul liceului am mers la munte să ne luăm rămas bun unii de la alții, pregătiți pentru înscrierea la facultate. Îmi amintesc câte pregătiri făcusem, câte planuri de petrecere a timpului, cu câtă nerăbdare așteptăm să mergem la disco, era chiar o zi sacră, mult așteptată de toată lumea. Multe activități erau inserate în scurtul nostru program, printre care și întreceri neoficiale cu bicla, pentru că diriga nu ne dădea voie să competiționăm prostește. Cum duceam dorul bicicletei de ceva timp, m-am gândit că ar fi o bună ocazie să mă arunc în luptă cu capul înainte, cum fac toți ”deșteptii”. Zis și făcut. Adrenalină la maxim, am picat cu o colegă și mai puțin sportivă ca mine, așa că eram convinsă c-o s-o înfrâng… marele meu ideal din ziua respectivă! După vreo câteva pedalări, m-am dezechilibrat, am vrut s-o feresc pe ea care mergea foarte aproape de mine și am lovit bordura. La scurt timp am căzut, tot corpul mi-a alunecat înainte și am aterizat cu capul aproape de bordura, aș putea spune chiar că am mușcat bordura la propriu, pentru că un dinte mi-a fost spart în această aventură de câteva secunde. Mă treceau fiori calzi și reci, unii după alții, cu o viteză pe care nu o puteam controla, curgea apa din mine că la duș și îmi venea să urlu de durere, dar deh..în mulțime era și un băiat care mă plăcea.

Când m-a văzut cu gura plină de sânge a leșinat venind către mine, mai bine că nu a văzut tot chinul prin care am trecut până să ajung la camera de gardă, unde m-au trimis de urgență acasă, părăsind cu inima frântă gașca de colegi. Ani de zile m-a chinuit acel dinte, care prinsese o sensibilitate aparte și din cauza căruia am avut restricții culinare cu grămadă. Atunci am zis gata, bicicleta nu este pentru mine, mi-a pus viața în pericol și trebuie să uit de ea.

După ani de zile mi-am tradus escapadele mele cu bicicleta drept lipsă de tactică sau cum des mi se spunea, aruncat cu capul înainte fără să gândești, cu alte cuvinte fără să ai o strategie. Nu mi se mai părea chiar totul pierdut, mai ales că avusesem și alte experiențe între timp și m-am gândit că totuși ar fi bine să mă las deschisă la oportunități. Și ocazia a venit…tot la munte. De data asta nu mai mergeam pe șosea, ci direct pe munte. Wow, ce upgrade!!! Nu mai mersesem pe bicicletă cam de 5 ani când am trăit marele episod pe viață și pe moarte.

Recunosc că în ziua când a fost programată plimbarea cu bicicleta nu eram în apele mele. Nu-mi convenea nimic, mă trezisem cu fața la cearceaf, mă enervau toți în jurul meu, nu-mi era foame, nu-mi era sete, era ca și cum vacanța respectivă ar fi trebuit să se termine atunci și să plec acasă. Simțeam senzația aia că gata, e timpul să mă car. Dar, cum să declin invitația? Nu-mi venea. Așa că prost-dispusă și fără nicio tragere de inimă, am mers la garajul bicicletelor, am ales una la întâmplare, nu am verificat dacă funcționează frânele, dacă are cauciucuri, am luat-o pur și simplu și m-am urcat pe ea. Preocupată să îmi țin echilibrul, mă uităm la roți și la picioare și n-am observat că locul spre care mă îndreptăm era un fel de râpă, adică o cărare pe care puteai merge doar cu picioarele, destul de abrupt. Am apucat s-o iau în jos, aveam impresia că roțile se învârt cu viteză luminii și mă gândeam c-o să mor, că doar în ce era să mă opresc decât în cap? Nu am mai conștientizat că bicicleta are frâne, nici nu știam dacă funcționează, nici nu le-am încercat, creierul îmi era inactiv, cu toate că o întrebare îmi urla în cap: cum e bă să mori că prostu’? Ca proasta, în cazul meu.

Până la urmă am văzut niște mașini parcate undeva în stânga mea, pentru că mai jos se putea circula. M-am gândit să trag stânga de ghidon și să mă opresc în vreo mașină, dac-o nimeresc. Slavă Domnului, am nimerit-o și am aterizat sub ea, cu bicicleta răsturnată peste mine. Martorii oculari au crezut că am murit, pentru că m-am lovit destul de tare de mașină, iar bicicletă era complet peste mine. Nu murisem, doar că nu mă putea ridica din cauza greutății bicicletei. Da fapt, nu doar că nu murisem, dar nici nu pățisem cine știe ce. Nu mă durea nimic, avem doar mici zgârieturi. După câteva ore când am reușit să ies din starea de șoc și am asigurat pe toată lumea că nu am pățit nimic, aveam doar o gleznă puțin luxată, am realizat un lucru inexplicabil. Atunci când mă uitam eu la mine, poate nu chiar eu, ci mai degrabă conștiința mea, și mă gândeam cum pot să mor atât de stupid, am simțit cum cineva m-a luat în brațe în timpul căderii și m-am trezit jos, sub mașină, cu bicicletă cu tot, fără să simț vreo durere la impact. Nu-mi imaginez nici acum cum am gândit să mă arunc la propriu peste o mașină și cât de bine mi-a ieșit manevra la o distanță atât de mare. Un beneficiu am obținut în urmă coliziunii, am scăpat de multe frici, poate chiar și de frică de moarte.

În prezent mă plimb cu bicicletă de câte ori am ocazia, nu sunt vreo mare vitezomană, merg doar în parc și nici prea multe scheme nu știu să fac. Dar iubesc să pedalez, am rămas prietenă cu bicicletă și mă relaxează, îmi dă un ușor sentiment de libertate. Conștientizez că stângăciile mele legate de sport în general și de mers cu bicicleta au provenit de la o lipsă de activități sportive în copilărie, atunci când dezvolți cel mai ușor abilități practice. Azi cred că am mai mult curaj ca niciodată, pentru că am prins gustul sportului și cred că este o componentă a vieții mele, de care nu vreau să mă mai lipsesc niciodată.

Leave a comment