Alergare de unul singur, panică sau plăcere?

Eu m-am apucat de alergare în parc, nu pe stadion. Am alergat în vreo 2 parcuri până să iau decizia să merg pe stadion și să mă antrenez pe pista de alergare, cum era și normal pentru un alergător amator.

Cred că alergam de mai bine de un an, când unei prietene apropiate i s-a întâmplat un incident dramatic, a fost atacată de un individ pe care îl cunoștea și cu care avusese în trecut mici divergențe. Nu vreau să discut subiectul acesta, ci vreau să subliniez un aspect care m-a impactat foarte tare. Mi-a relatat la telefon toată întâmplarea, pentru mai bine de o oră. Cum era și firesc pentru o persoană inconștientă ca mine, în loc să mă protejez, am trăit fiecare moment cu intensitate ridicată, drept pentru care povestea ei mi-a rămas în cap și m-a chinuit zile întregi. Mi-era frică că o să visez, că n-o să mai dorm noaptea, etc. Faza este că în scurt timp gândurile respective mi-au creat o frică atât de mare, încât începusem să mă tem și pentru mine, că doar nebuni sunt o grămadă pe stradă. Mergeam uitându-mă în toate direcțiile, suspectam pe orice se apropia prea mult de mine, trăiam într-o panică de necunoscuți.

La fel mă comportam și la antrenament, alergam uitându-mă în jurul meu cu frică. Mă liniștea puțin faptul că în parcul respectiv, dimineața, veneau mulți oameni să-și plimbe câinii și alergam în jurul lor. Într-o dimineață, am decis să folosesc tot parcul, mă simțeam bine din punct de vedere fizic, aveam energie și n-am mai urmat traseul ”securizat”. Imediat ce am început să alerg, mi-a apărut gândul că s-ar putea să nu fi luat o decizie bună. Transpirația a devenit abundentă, respirația din ce în ce mai greoaie, ochii survolau zona la 360de grade, eram un arici. Și cum fixam eu tot ce mă înconjura, văd la distanță de 50 de m de mine cum se mișcă un tufiș. Aleg să trec prin dreptul lui, asta e …Bag viteză, îl depășesc și când întorc capul, văd cum o piatră destul de mare ca să-mi spargă capul venea după mine. Trag corpul, piatra cade lângă mine și mă opresc să respir. Era cineva, care găsise un loc să-și facă nevoile, iar eu am deranjat acea persoană uitându-mă cu insistență.

Alergare de plăcere
Alergare de plăcere

M-am retras pe o bancă, mi-am spus că este suficient ce mi s-a întâmplat ca să realizez că legea atracției funcționează atât în sens pozitiv, cât și în sens negativ. Crește o energie rea în tine și ea va da rezultate. Mi-am dat seama că urmând să alimentez acea frică nefondată, n-am decât să-mi atrag ceea ce gândesc. M-am liniștit rapid, m-am dus acasă pentru că nu mai eram în stare să continui antrenamentul și am ales să decid ce fac cu mintea mea non-conștientă. Cu cât bag mai mult bullshit în ea, cu atât voi fi mai nemulțumită de viața mea. Până la urmă, nu mi se întâmplase mie, nu obișnuiam să trăiesc sau să fac alegerile, pe care le făcea prietena mea, practic nu aveam niciun motiv să cred că cineva mi-ar vrea răul. Prin urmare, nu exista nicio rațiune pentru care ar trebui să-mi întrerup antrenamentele, chiar și cele de una singură.

Pentru că am trăit-o pe pielea mea și nu mi s-a părut deloc funny să mă tem pentru siguranța mea, m-am gândit la câteva moduri prin care să îmi cresc curajul și încrederea că totul este în ordine când mă antrenez, indiferent că este ora 6 dimineața sau 22 seara. Nu sunt adepta comportamentului inconștient, de dragul încrederii. Știu totuși că temerile întemeiate pe multă imaginație nu-și au rostul în viața mea. Îmi amintesc un banc cu un tip foarte credincios, care asistă la o viitură. Rând pe rând, consătenii lui părăsesc locul, ca să salveze. El nu, cu credința nestrămutată că Dumnezeu îl va apăra. A venit pompierul să-l evacueze, a venit preotul să-l roage să plece, apoi cel mai bun prieten. El răspundea tuturor că Dumnezeu îl va apăra, deci nu se teme de apă. După ce toată lumea a plecat, au venit torente de apă și l-au luat și pe el. În timp ce se scufunda, îi cerea explicații lui Dumnezeu, ”Cum Doamne, eu care am credință în tine, tocmai pe mine nu m-ai salvat?” Și Dumnezeu i-ar fi răspuns: ”te-am avertizat, ți-am trimis pompierul, popa și cel mai bun prieten, dacă tu n-ai vrut să pleci, a fost alegerea ta”.

Nu propun un comportament ca al acelui bărbat, pentru că nu cred orbește în puteri supranaturale, ci mai degrabă în ochi și urechi căscate, treze la ce se întâmplă în jur. Chiar și căștile sunt purtate la volum mic, îmi place să rămân atentă la mediul înconjurător. Mi-am propus să alerg în siguranță și să nu mă opresc de la ceva ce iubesc să fac, doar pentru că am auzit că unii sunt păcăliți, tâlhăriți și speriați de oameni rău-intenționați. Asemenea fenomene există oriunde în lume, acest lucru nu trebuie să ne afecteze și să ne preocupe foarte mult. Prin urmare, atunci când mergi să te antrenezi pentru prima dată într-un loc, înainte de asta întreprinde niște cercetări:

  1. există mulți oameni care aleargă zilnic acolo?
  2. cam la ce ore se antrenează cei mai mulți?
  3. află experiențele altor alergători
  4. rămâi realist asupra probabilității să ți se întâmple ceva rău.

După ce am fost atacată cu piatra, impropriu spus atacată, m-am gândit de câte ori am auzit ceva negativ legat de petrecerea timpului în acel parc. Bașca mi-am amintit că o altă prietenă aleargă acolo doar noaptea, pentru că i se pare foarte romantic peisajul. Iar fata asta chiar are niște rezultate remarcabile. Deci, vezi? Mă impacientasem degeaba, pentru că frica a pus stăpânire pe mintea mea. Mie personal nu mi se mai întâmplase niciodată niciun incident de acest fel, nicăieri. Insist pentru ca să te bucuri de alergare, fără teamă, așa cum fac și eu. În plus, mă feresc de știriști, de persoane cărora le place să facă din țânțar armăsar și fug cât mai țin picioarele. Am dreptul să-mi onorez timpul meu și să mă las gâdilată la orechi de ce aleg eu, nu alții.

 

Lasă un comentariu