Sport de plăcere – un concept din ce în ce mai perimat

Nimic din ce-i plăcere pură nu m-a atras vreodată, la fel nici ceea ce este fără miză. Nu-mi place să joc fără să câștig sau cel puțin nu mă apuc de vreun joc cu indiferență. Sport de plăcere? Da, un concept interesant.

N-o să ridiculizez acum expresia ”sport de plăcere”. Totuși, fără să fiu neapărat un adept al concepției epicuriene despre viață, cred că tot timpul suntem în căutarea plăcerii și în evitarea durerii. Epicurienii subtili știu că, în adâncul sufletului, un trup obosit, firav și bolnăvicios ca al lui Epicur nu putea declama apetitul pentru plăcere de dragul plăcerii. Nu era vorba de o glorificare a trupului, ci mai degrabă de o filosofie centrată pe evitarea durerii și a suferinței, ceea ce contravine gândirii și percepției sportivilor din ziua de azi. Antrenamentele actuale pentru performanță implică multă suferință fizică, cu care sportivii ajung să trăiască în pace bună. Nu ești sportiv dacă nu simți durere, disconfort și nu te chinuie anumite părți ale corpului. Marii campioni știu asta mai bine ca oricine, face parte din viața lor. Mă uit la Simona Halep de câte ori este forțată de propriile accidentări și dureri să renunțe la meciuri. Deci, e sau nu vorba de plăcere?

Poate că nu ți se va părea oportun să fac o paralelă atât de generoasă, sigur că noi, sportivii amatori nu ne comparăm cu marii campioni. Dar și amatorismul acesta are gradele și riscurile lui. Poate la noi chiar este vorba de plăcere, cel puțin eu așa simt.

Sport de plăcere și marea miză – sănătate și longevitate

Marea miză în cazul meu este longevitatea în stare bună de funcționare. Nu mi-ar plăcea să ajung la o vârstă memorabilă și să mă târșâi, frustrată ca nu mi-am dat suficientă importanță la momentul potrivit. Și pentru că momentul potrivit nu e aproape niciunul cu excepția lui ”acum”, m-am decis cu câțiva ani în urmă și mai perseverent în ultimii 2 ani să am grijă și de aceasta parte a ființei mele, care mă va ține sănătoasă mai multă vreme.

Este foarte adevărat că îmi place să mă autodepășesc și să văd că reușesc să depășesc propriile ținte, dar nu despre competiție vreau să vorbesc. Nu mi-am propus neapărat să câștig medalii, deși mi-a trecut prin cap o dată că aș putea câștiga chiar și medalii. Se organizează o grămadă de turnee pentru amatori și chiar am asistat la câteva. Am mers într-o iarnă la un turneu de tenis de câmp și când am văzut la ce nivel se juca la dublu mixt, mi-am spus în sinea mea că aș fi cel puțin la fel de bună ca cei de pe locul 2. Modestia mă dădea afară din casa-n momentele acelea, nu am luat în calcul faptul că emoțiile unui concurs și pregătirea mentală sunt foarte importante, mai ales pentru mine care nu am participat niciodată la o competiție sportivă. Dar, oricum aș lua-o, m-a entuzismat ideea că aș putea să mă prezint la un turneu, măcar de fan 🎾🎖️

Sport de plăcere
Sport de plăcere

Ziceam că nu aș vrea să mă văd rablagită, văitându-mă toată ziua că mă dor toate cele. Observând oamenii din jurul meu, cu care am avut legături apropiate, am constatat că după o anumită vârstă încep să se abandoneze, mai ales femeile, să-mi fie cu iertare. E ca și cum de la 50 sau 60 încolo nu mai contezi, nu mai aștepți să ți se întâmple chestii mișto, ești în faza de regresie fizică, mentală și emoțională. Alții încep să conteze, eventual copiii sau nepoții, iar ei nu mai au loc pe listă. Sportul, mișcarea de plăcere pentru ei e vis, iluzie sau chiar coșmar.

Eu vreau să contez pentru mine până mor și vreau ca drumul până acolo să-mi fie ușor din punct de vedere fizic. Cred ca orice lucru pe care îl fac pentru corpul meu, fie că este nutriție, disciplină legată de somn și relaxare, sport, înfrumusețare are un efect pe termen lung asupra lui. Sunt convinsă că dacă m-aș fi preocupat mai mult sau mai din timp, sportul ar fi fost azi ca aerul pe care îl respir. Pentru că nu a fost așa, nu am o disciplină integrată în mintea mea pentru activitate fizică și de multe ori doar voința este cea care mă salvează. Când mergeam să iau lecții de înot, pentru că îmi era frică de apă, mă rugam pe drum să se întâmple ceva, să nu mai facem ora. Poate uită profa, poate i se strică mașina, poate, poate doar să scap. Și azi mă surprind în timp ce mă echipez să ies din casă cum îmi trec pe la ureche glonț gânduri după gânduri, care îmi șoptesc că sunt prea obosită azi, dar de ce nu amân pentru mâine, dar de ce nu aia, dar de ce nu ailaltă…

Bate-i cu propriile lor arme

Să vii acasă de la serviciu, unde ziua a arătat într-un fel, poate ai mâncat, poate n-ai mâncat. Poate ai avut o zi bună, poate o zi proastă și așa mai departe și totuși să iei echipamentul pe tine și să ieși la alergare. Îți trebuie voință, taică, voință de fier și determinare. Niciodată obiectivul nu trebuie să părăsească mansarda, altfel ești pierdut. Cum ai lăsat puțin garda jos și ai amânat 2-3, 5 antrenamente, cum mintea ți-a găsit 200 de motive pentru care ai făcut bine că nu ai mai plecat la alergat. Și minții mele îi place relaxarea mai mult decât efortul și câteodată câștigă, de fapt, câștigă de mai multe ori decât aș vrea eu să câștige. Perseverența ei este mare și de la ea am învățat și eu să perseverez în opoziția cu ea. Cineva mi-a zis odată că pe unii îi înfrângi cu propriile lor arme. Perseverează ea, perseverezi și tu mai mult, pentru că tu ai un scop, pe care ea, oricât de inteligentă este nu îl poate cuprinde.

 

Lasă un comentariu