Relația mea cu sportul a pornit cu stângul de la bun început. Lecțiile de sport din școala primară erau parțial inexistente, deși din când în când mai apărea la ore un individ trecut de 50 de ani, profu’ de sport. Plictisit probabil de generații întregi de elevi care, la fel ca și mine, nu arătau vreun interes major pentru materia lui, își făcea rar apariția, atunci când dădea note. Nu-mi rămânea decât să aprofundez momentele petrecute alături de copiii de vârsta mea, pe stradă, când aveam ocazia să batem puțin mingea.

Mai târziu, când m-am înrolat la liceu, orele de sport erau mult mai serioase, profesorul mult mai exigent. Nu-i făceam față. Nu puteam să alerg cât vroia el, nu reușeam să sar, să mă dau cu frânghia, să fac podul din picioare, nu prea puteam nimic. Astfel, relația dintre mine, profu’ și sportul în sine se deteriora de la semestru la semestru. Îl uram pentru cât era de sever, mă uram și pe mine pentru că nu eram în stare să mă ridic la nivelul așteptărilor acelui om înalt, slab și morocănos până la Dumnezeu. Într-o zi, sătul de deja consacratele mele scuze, mi-a făcut o predicție, pentru care l-am urât iremediabil mult timp: ”la 25 de ani vei arăta cât un dulap”.

Recunosc, felul în care mi-a spus-o m-a speriat, m-a pus pe gânduri. Dacă are dreptate, dacă se va întâmpla și la 25 de ani mă transform în Femeia Dulap? Groaznic! Mi-am propus ca după liceu să caut o formă de a face sport, chiar și la sală. Nu-mi plăcea, nu mă atrăgea nimic în mod special. Aveam aproape 60 de kg la 1m șaizeci și ceva și 20 de ani. Mult, puțin? Mult, am hotărât eu, dar nu prea găseam soluții. Am mers la sală, mă antrenam cu un trainer care mă chinuia îngrozitor, plecam de acolo cu picioarele zvâgnind, propunându-mi să fie ultima oară. Ajungeam acasă epuizată și compensam cu o prăjiturică, să-mi alin durerea. M-am ținut de sală vreo câteva luni, 2-3 și am renunțat din lipsă de ”timp”.

Curând după aceea, am tras concluzia că sportul este suferință și trebuie să fii puțin masochist să-ți placă să te chinui. Și până la urmă, e loc sub soare și pentru oamenii care nu fac sport. Eu sunt o fată deșteaptă și deștepții nu trebuie musai să facă sport. Am găsit o explicație care mi-a hrănit orgoliul o bună perioadă de timp.

Ai fost vreodată într-o relație din aia în care nu ai vrea nici să rămâi, dar nici să pleci? Te incită, dar în același timp știi că nu e pentru tine? Așa era relația mea cu sportul. Nu abandonasem definitiv ideea, dar nici nu mă trăgea ața să ma apuc de ceva. În cercul meu intern, cum ar zice Maxwell, nu erau oameni preocupați de sport sau de felul în care arată și practic nu-mi venea inspirație nici de la ei. Cu mintea de acum, îmi dau seama că în jurul meu erau oameni ca mine, nu aveam cum să mă alipesc unui cerc de sportivi, chiar și amatori, pentru că în mintea și în inima mea sportul era un demon.

Îi invidiam pe sportivi, chiar și pe sportivii amatori, îmi era ciudă că nu prinsesem microbul. Înțelesesem la un moment dat, grație filosofiei antice din primul an de facultate, că mens sana in corpore sano, prin urmare și deșteptii au nevoie de un corp sănătos și cum îl poți ajuta să fie sănătos fără sport? Eram chiar uimită de cât de mult iubeau grecii corpul fizic și cât de preocupați erau să-l antreneze ca să arate bine și să fie sănătos. Trecusem la un nivel superior al înțelegerii, exact cum un câine care nu cunoaște puterea rivalului, îl ia prin învăluire, se învârte în jurul lui că poate își dă el seama cum să-l atace. La fel eram și eu, priveam situația la 360 de grade, că poate găsesc eu o portiță și poate nu mi se mai pare atât de greu sau poate chiar găsesc un sport mai ușor.

Într-o zi am fost invitată la o partidă de tenis de câmp, pe care nu o puteam refuza. Am ajuns mult mai târziu decât era programată partida, pentru că eram mulți și lipsa mea nu era atât de vizibilă. La un moment dat, mi-a venit rândul să intru în teren și să joc împotriva unui bărbat care știa să joace tenis, eu nepunând în viața mea mâna pe o rachetă. Am jucat, îmi ieșeau lovituri destul de bine centrate, spre admirația celorlalți și spre marea mea uimire. La sfârșit, m-au întrebat dacă am jucat tenis când eram mai mică. Mi s-a aprins un beculeț. Dacă este tenisul sportul de care să mă apuc? Și m-am apucat. Mi-am luat profesor, am mers cu regularitate mai mult de 6 luni, săptămână de săptămână, eram super mulțumită de mine, în fine făceam sport. La un moment dat am început să mă plâng că îmi obosește mâna dreaptă după mai mult de 1 oră de joc și cineva mi-a zis să merg la bazin, să înot mai des, ca să fac mușchi.

Era excelentă ideea, dar eu nu știam să înot. În plus, îmi era o frică de apă ca de necuratul. Orice, dar în apă mai mult de zona inimii nu avusesem ce căuta. Determinată să joc mai bine tenis, mi-am luat antrenor, o fostă campioană, o frumusețe și o dulceață, de o bunătate și empatie ieșită din comun, care după 12 ședințe mi-a spus că nu i s-a mai întâmplat niciodată să nu poată învăța pe cineva să înoate. Acum știu să înot, după 10 ani de la trista experiență și iubesc înotul, dar nu i se datorează ei.

O perioadă n-am mai făcut nimic, mergeam rar la tenis și pe la diverse săli de sport. Prin 2010 am descoperit aerobicul prin Youtube și țopăiam prin casă, din când în când, fără rezultate spectaculoase, doar cu o răspândire mai armonioasă a kilogramelor pe corp, acelorași kilograme. Prin primăvara lui 2017, o prietenă mi-a propus s-o însoțesc la alergare. Am acceptat mai mult datorită ei, pentru că era o companie foarte plăcută și timpul petrecut cu ea era de calitate. Ea făcea sport din nevoie devenită plăcere, trecuse printr-o operație complicată și își schimbase complet viața, introdusese alimentație vegană, sport, relaxare, somn și exemplul ei era excelent pentru mine. După câteva luni, ea a părăsit această lume, pe care o iubise enorm și pe noi, prietenele ei, pe care ne iubise tot la fel și am rămas singură, fără însoțitoare pe stadion.

Cui îi place să alerge singur? Mie, acum. De la dispariția ei, am hotărât să continui cu un sport care îmi place, îmi dă energie și o stare de bine. Am o aplicație, care mă ghidează și nimic nu mi se pare mai extraordinar decât vocea feminină care îmi spune ferm ”Well done! Congrats for you healthy life” la sfârșitul fiecărei curse. Am hotărât să alerg cu regularitate și cândva în 2019 să merg la primul meu semi-maraton.

Leave a comment