Mulți dintre noi considerăm dulciurile drept una dintre cele mai mari plăceri ale vieții. Unii chiar pretind că viața fără dulciuri n-are niciun haz. Alții zic că viața este atât de amară încât merită s-o îndulcim cu o prăjiturică, ceva care să ne facă papilele să vibreze și cerul gurii să se umple de apă. A fost o vreme când îmi făcusem un obicei din a înlocui masa de seară cu o pungă de biscuiți digestivi cu ciocolată amară și fructe uscate în ei. Era un fel de compensare după o zi aglomerată de lucru și mult stres. Bombă calorică, nu alta, deși în capul meu câțiva biscuiți ar fi trebuit să mă ajute chiar să mai dau jos din kilograme.

Mergeam în magazin, alegeam cele mai sofisticate produse de pe raft sau din galantar și cu o viteză amețitoare mâncam alimentele cumpărate. Nu că mi le-ar fi luat cineva sau trebuia să le împart, ca în copilărie. Pur și simplu, la vederea lor rațiunea îmi era pusă pe standby și instinctul lua controlul. În timp ce mâncam, mă gândeam deja la următoarea porție de dulciuri, să nu fie cumva la fel ca cea prezentă. Un desfrâu culinar cofetăresc, nu glumă. Mâncarea propriu-zis mă interesa mai puțin, dar dulciurile erau la loc de cinste. De ce azi dinții mei sunt sensibili la zahăr sau digestia mai dă rateuri nu-i chiar o întrebare încuietoare.

Am uitat să menționez un lucru foarte important, care de obicei însoțea o porție considerabilă de dulciuri: cafeaua. Mulți ani, ziua mea începea cu cafea plus câteva pătrățele de ciocolată sau ceva dulce, credeam sau mai degrabă simțeam combinația ideală. Acesta este motivul pentru care azi nu mai suport să aud întrebarea ”vrei ceva dulce la cafea”? Nu, nu vreau ceva dulce la cafea, pentru că nu mai combin cafeaua ca chestii, nici măcar cu zahăr. Fac și eu acum ca fumătorii după ce se lasă de fumat și nu mai suportă miros de țigară în jur. Vreau să simt gusturi pure și să fac combinații cât mai puțin dăunătoare. Îmi place cafeaua, nu și dependența pe care o dă. Îmi place efectul pe care îl are asupra mea și felul în care mi se schimbă starea atunci când simt miros de cafea bună, mai rar e adevărat, dar simt. Azi bem cafea destul de proastă la cafenele și dacă nu mergi la un coffee shop nu prea ai șanse să savurezi un gust excelent de cafea.

Constatasem că nu-mi mai puteam închipui viața fără cafea. Amorțeala în care mă trezeam dimineața, buimăceala din capul meu erau rapid rezolvate cu o ceașcă de cafea, după care starea de bine revenea și puteam să gândesc lucid. Când m-am apucat serios de sport, poate nu ”serios” este cuvântul, ci cu perseverență, cafeaua de dimineață mă încurca. De aceea am decis să găsesc o formă de a renunța la obicei, bând cafea doar de plăcere, atunci când eu decid, nu ea decide.

În continuare imi plac dulciurile, poate într-o zi o să înțeleg de ce îmi plac atât de mult, azi mai puțin decât ieri și mâine poate chiar și mai puțin. Îmi plac dar refuz combinații. În general le mănânc între mese, ori de cîte ori se ivește ocazia, fără să le combin cu altceva în afară de multă apă după, pentru că așa cum ai observat și tu, dulciurile din ziua de azi sunt foarte, foarte dulci.

Între timp am căpătat un avantaj, fragil dar există. În urmă cu 2 ani, când m-am apucat să alerg, mergeam în Parcul Floreasca, împreună cu o prietenă care locuia foarte aproape de parc. După alergare, mă invita mereu acasă la ea să luăm un ceai. Ceaiul era minunat, avea o pasiune pentru ceai și pasiunea se regăsea în gust. Dar nu ne opream doar la ceai, uneori mai luam și câte o porție de înghețată, drept ”răsplată” zicea ea, care alerga după o aplicație, care ne spunea viteza, caloriile consumate și timpul. Când am constatat eu că nici nu consumam înghețata dintr-un singur antrenament, m-am restrâns doar la ceai. Așa că nu mai mănânc prăjituri decât dacă le am în casă sau îmi oferă cineva ceva de nerefuzat. Nu merită efortul de a alerga sau a face oricare alt sport și a strica totul cu un dulce. E prea multă muncă ca s-o anulezi cu 3-4 linguri dulci cu ceva. Azi nu mai merg la cofetărie să cumpăr o prajitură pentru mine, pentru că nu îmi mai e poftă ca înainte. Am învățat să nu îmi mai inventez pofte, ci să mă hrănesc adecvat. Ideea cu prăjiturile este ca ele să nu fie în raza mea de acțiune. Odată am facut un chiar și un experiement. O bună prietenă de-a mea se îmbolnăvise de rinichi din cauza excesului de ciocolată cu mentă mâncată zilnic, mai precis rădea o cutie întreagă într-o zi. Medicul i-a interzis ciocolata o perioadă timp în care trebuia să consume 2 litri de ceai de cozi de cireșe și 2 litri de apă.

A interzice cuiva să mînânce ceva nu înseamnă că i-ai îndepărtat și dependența. Da, știu frica de moarte sau de boală, care într-un fel e tot aia, te ajută să izbândești în astfel de situații, dar totuși…Fiind bune prietene, m-am oferit să găsesc soluții de a o ajuta să scape de dependența de cioco. Așa am descoperit un studiu în care autorul propunea o pauză de 29 de zile, timp în care gustul sau apetitul pentru gustul respectiv dispare. Gândul că este vorba doar de 29 de zile, nu de toată viața te ajuta cumva să numeri zilele una câte una până ajungi la 29. Am reușit amândouă, pentru că evident, ca o bună prietenă ce eram, am ținut experimentul împreună. Curios, deși eu nu eram într-o dependență chiar atât de mare, atunci când am decis să renunț la ciocolată mi s-a activat o dorință nebănuită. Mi-era poftă în fiecare zi, aș fi mâncat ciocolată pe pâine, parcă toată lumea în jurul meu mânca ciocolată sau îmi oferea ciocolată. Eu intrasem în experiment convinsă că fac o faptă bună și scap de ceva oarecum dăunător în mod foarte simplu. Dar nu a fost așa deloc. M-am luptat cu mine în primele zile de nu mai știam de mine, beam apă, mutam gândul la altceva, consumam mâncare mai multă ca să nu-mi mai fie poftă de nimic și multe trăznăi până am trecut de prima saptămână. După aceea, a fost mult mai ușor.

Am fost bucuroasă că am reușit și în a 30-a zi am sărbătorit cu înghețată. De atunci, poate că sunt 10 ani, nu am mai simțit niciodată aceeași plăcere de a mânca ciocolată și nu o mai simt nici azi. După cele 29 de zile, prima dată când am mai mâncat ciocolată a fost după 1345 de zile. Nu a fost nimic programat, pur și simplu așa s-a întâmplat. Ar mai fi fost cazul să fac experimentul și cu alte alimente, dar dacă reușesc și a doua oară?

Leave a comment