Vocea interioară? Pune-o pe ”mute” cât alergi

Ai plecat la alergare, ți-ai pus căștile în urechi, dar mai tare ca muzica pe care vrei s-o asculți pe timpul antrenamentului, se aude o voce persistentă care îți spune răspicat că nu ai atâta energie cât să alergi azi. E vocea interioară, nu scapi ușor de ea, este?

Îți sună familiar? Mi se pare cea mai nasoală parte a mea, e frica mea, partea mea întunecată, neîncrederea. Mă prind ușor în jocul ei și încep să mă uit la ceas des, simt că mă lasă genunghii,îmi amintesc că am mâncat mult la prânz, așa brusc vin toate peste mine și acum mâncarea îmi pică rău, mă doare splina, deși în general nu mă doare așa de repede.

Când m-am apucat de alergat, timpul maxim petrecut la antrenament era de 20-25 de minute, într-o alergare ușoară, fără încălzire și pregătire preliminară. Ajungeam în parc, o luam la fugă și fugeam cît mă ținea splina, după care încetineam ca să nu mor sufocată. În zilele când trăgeam de mine, vocea interioară nu mă neglijea. Începea show-ul, până oboseam de gânduri, nu de alergat. Sunt prea obosită, n-am dormit bine azi-noapte (eu alergând la vremea aia dimineața devreme), dar nici nu m-am hidratat bine, poate trebuia să mănânc mai bine sau mai puțin, depinde…și nici nu merge fără cafea, poate ar fi mai bine să revin după-amiază. Măi, pe bune? Mă stresa îngrozitor vocea interioară, emanație a propriei mele minți.

Vocea interioară
Vocea interioară

1 minut de îndoială, nu-mi trebuie mai mult ca să mă conving că ar fi mai bine să abandonez antrenamentul de alergare. Toate experiențele din trecut, toate abandonurile din sport sau alte eșecuri din viață ți le găsește în fracțiuni de secundă și ți le aruncă în față. Vocea interioară este o resursă inepuizabilă a minții de a crea scenarii horror în viitor, pe baza unor experiențe mai puțin nefavorabile din trecut. Băi, nu poți să fii un loser forever, oamenii mai și evoluează, dar mintea nu știe, nu vrea să îți dea credit.

Vocea interioară, acest balaur cu 7 capete este conectat total la conducta mea personală de voință și determinare. Eu alerg singură, de când prietena și coechipiera mea a ales să alerge cu îngerii. Faptul de a nu fi într-un grup este mai puțin motivant pentru că nu te trage nimeni după el. Ești tu și nebuna asta de minte cu vocea ei interioară cu tot. Alergi de nebun singur pe stadion, de nebună în cazul meu, la prima oră a dimineții sau la 9 seara, când nu aveam timp dimineața. Care e marele fun? Și cu cât lucrurile merg bine și dragostea mea pentru alergare crește, cu atât vocea interioară te așteaptă la cotitură, căutând momentul să deruleze scenarii parcă rupte din filmele lui Hitchcock

Și totuși, cum scap de vocea interioară la antrenament?

Vestea excelentă este că, cu cât de bâzâie mai mult și mai des, cu atât te familiarizezi cu ea și începi s-o ignori. Îmi amintesc momentele când învățătoarea îmi atrăgea atenția că dacă nu mă mobilizez să scriu frumos, vine la mama sau o cheamă la școală. La început m-am speriat, pentru că mama regla diferendele dintre mine și alții într-o manieră, care azi nu se mai practică. M-a tot amenințat cu mama, fără să ia atitudine, până când am început să nu mă mai neliniștesc și îmi vedeam de treaba mea, scriind așa cum puteam eu, urât pentru alții, ok pentru mine.

Alergarea, ca orice alt sport individual este un sport mental, deci vocea interioară trebuie ignorată sau pusă pe mute, din obișnuință. În timp ce alerg, ascult rareori muzică și deseori speakeri motivaționali, fac un fel de ”running academy”, cum ar zice Robin Sharma. Sunt zile când mă simt atât de încărcată, încât alergarea este un antidot, un balsam și mă ajută să scot din mine stresul și grijile. În dățile acelea nu îmi pot asculta nici măcar propriile gânduri, sunt obosită de avioanele din capul meu și mă concentrez pe fiecare pas pe care îl fac și pe orice gură de oxigen pe care o trag în piept.

La un moment dat am practicat afirmațiile lui Louise Hay. Mi se părea interesant să aduc în mintea mea și alte gânduri în afara celor că nu pot sau că nu sunt destul de bună. Am transformat tot ce gândeam prost despre mine și le-am înlocuit cu varianta lor bright. A mers o vreme, scurtă până când am realizat că nu mă puteam obișnui să spun despre mine lucruri pe care nu le credeam adevărate. Îmi era greu să mă văd cu alți ochi decât cei ai realității. Nu puteam să afirm că am un corp atletic și ferm că vocea interioară intervenea imediat să îmi distorsioneze cugetările și să mă readucă la realitate. Poate pentru alții funcționează să afirmi lucruri ireale și să te visezi în papucii unui personaj inventat, care în prezent nu ești tu. Afirmațiile nu au funcționat pentru mine, sorry Louise Hay. Nici ”The secret” pentru că n-am înțeles care este the big deal. Deh, sunt o grămadă de lucruri care îmi scapă!

Am ales să recunosc că DA, nu sunt un atlet de nota 10, ci un om care se bucură de un hobby provocator, greu, frumos și cu beneficii pe termen lung. Sunt convinsă că pot dobândi tot ce îmi doresc: rezistență, formă, recunoaștere, totul este să perseverez. Acum nu sunt un atlet de nota 10, sunt un atlet de nota 10 în devenire și la acest obiectiv lucrez în fiecare zi. Sunt recunoscătoare că am acest obiectiv și că lucrez la el zilnic, pentru că puteam să ignor această nevoie a ființei mele, să mă fac că plouă și să-mi trăiesc viața fără sport, ca și înainte. Nu mă simt în competiție cu nimeni, nu vreau să demonstrez nimic, nu mi-e teamă că lumea mă va ironiza, nu-mi mai pasă nici de vocea interioară. Mi se pare foarte funny să alerg, oricând, oriunde, cu randamentul pe care l-am obținut până acum și să mă bucur de aer liber, soare, lună și de compania altor oameni care împărtășesc, pe cont propriu, pasiunea pentru alergare.

 

 

Lasă un comentariu