Remer Ra, omul care m-a inspirat să înot

Mă gândesc mereu cu plăcere la câte prostiuțe am făcut la viața mea, unele chiar riscante, dar ce să faci când ai un scop declarat? Mergi înainte până la capăt. Pe Remer Ra îl știam de la o prietenă, care plimba cu perseverență în poșetă o carte nu prea atractivă, judecând după coperți. Într-o zi am întrebat-o ce citește atât de interesant de nu se poate despărți de carte nici în metrou? Era o carte despre Zalmoxe, mai precis o călătorie inițiatică a unui personaj din România, pe care la început l-am crezut femeie. Mi-a rămas informația în cap, mai ales că numele nu era chiar românesc sau ușor de uitat.

Cum am ajuns însă față în față cu individul cu nume ciudat? Într-un sfârșit de vară, angoasată de ultima vacanță în care a trebuit să mă prefac că mă simt bine într-o piscină, de altfel foarte cochetă și curată din afara țării, am hotărât că trebuie să fac ceva cu înotul. Cum a decurs toată tărășenia? Pe drum spre locul de vis de care m-am îndrăgostit irecuperabil, îmi era în minte ideea că voi fi nevoită să intru în apă, să-mi petrec de fapt mai tot timpul în apă. Nu știam să înot și tot stresul acumulat pe drum mi-a produs o durere cruntă în stomac. Mai precis burta mă durea atât de tare ca și cum aș fi înghițit o piatră care îmi apăsa organele. Mă durea tot corpul, nu mă puteam așeza pe scaun pentru că presiunea exercitată de închipuita piatră din stomac amenința să-mi rupă corpul în două.

În starea respectivă, nespunând nimănui decât într-o doară cam ce se întâmplă cu mine, am decis să mă schimb în costum de baie și să merg la piscină. Norocul meu a fost că totuși locul era paradisiac și mi-a mai alungat puțin din stres, altminteri cred ca aș fi ajuns direct la spital. Am intrat ușurel în apă, am avertizat pe toată lumea cu care călătorisem că nu am chef de jocuri, pentru că nu mă simt prea bine și am căutat să-mi revin. Zi compromisă bineînțeles, ceilalți au pus pe seama drumului cu mașina starea mea de agitație, nervozitate și pe alocuri chiar furie. Doar eram în vacanță, nu?

Ușor, ușor lucrurile s-au mai relaxat, am avut grijă ca și în zilele următoare să previn audiența că nu prea sunt ok și că ar fi bine să mă lase liniștită la soare. Dar, cum Universul nu te lasă să pierzi oportunități, locul acesta avea un spațiu dedicat celor care chiar doresc să se bucure de apă, un fel de water adventure parc și când am văzut câte minunății sunt acolo și cum oamenii, care știu să înoate, se pot bucura de clipe memorabile. De ciudă, am decis să mă reapuc de înot imediat ce mă întorc în București.

Zis și făcut, am revenit în București și am dat un search pe google după expresia ”cum scap de frici”. Printre rezultate a venit și blogul lui Remer Ra
și m-am apucat să citesc oferta. Omul spunea acolo că ajută interesații să scape de frici. Wow! Este pentru mine, mi-am zis, plină de entuziasm. Mi-am facut rapid o programare online, mi-a raspuns foarte repede și am așteptat cu nerăbdare ziua cu pricina. Mi-a precizat în email adresa, mi-a dat și puncte de reper, foarte organizat omul. Nu m-am uitat atunci pe maps să văd unde ar fi adresa, ci am savurat momentul cu vârf și îndesat. La momentul oportun, m-am urcat în mașină, am pus adresa în waze, am dat motor și dă-i, dă-i până acolo. Departe, ce-i drept. Am mers mult cu mașina și destul de mult pe jos ca să găsesc blocul. Dupa multe viraje la stânga și la dreapta am ajuns în afața unui bloc din perioada de dinainte de 89, cu geamurile sparte la intrare și cu multe vârstnice, la taclale, pe banca din fața blocului. Mă priveau curioase, iar eu și mai curioasă. Nu mai văzusem genul ăsta de networking în fața blocului. Pentru că nu m-am lăsat chestionată, mi-au aruncat niște priviri acre în drum spre ușa blocului. Ok, asta e, n-am de ce să mă supăr, am hotărât eu și am dat buzna în hol. Am decis să merg pe scări pentru că liftul părea că nu funționează și oricum aveam de urcat doar vreo două etaje.

Remer Ra
Remer Ra

La primul cat, cum mergeam eu ușor tulburată, dau peste un individ zgâindu-se la mine. Era îmbrăcat în haine destul de zdrențuite și mirat că mă vede, cumva dintr-un film de Tarantino. Wow, mi-am spus din nou, ce interesant. S-a luat puțin după mine, rânjind ca Macavity a lui Eliot. Părea că are chef de joacă, eu nu. Am mărit pasul, urcând 2 trepte în loc de una, uitându-mă în spate cu coada ochiului. L-am observat cum se lasă păgubaș și am respirat ușurată. Frate, ce-i asta? Drumul inițiatic al eroului din Harap-Alb?! În fine, ajung la etajul 2, unde ușa de acces pe culoar era încuiată. Accesul se făcea prin intermediul interfonului. Doamne, îmi zic…stat în stat la oamenii ăștia în bloc. Sun la interfon sau renunț? mi-a trecut prin cap. Dacă tot am ajuns până aici … să merg mai departe. Sun la interfon, mi se deschide ușa, ajung în fața ușii apartamentului și sun din nou la sonerie. Îmi deschide un bărbat în jurul vârstei de 40 de ani. Eu rămân blocată și mă observă. ”S-a întâmplat ceva?” mă întrebă. S-au întâmplat multe, imi zic în sinea mea, dar renunț și articulez doar atât ”Dumneavoastră sunteți Remer Ra?”. ”Da, dar de ce sunteți așa surprinsă”? ”Imi închipuiam că sunteți mai în vârstă”, zic eu, ceea ce credeam cu convingere. În fine, a facut el repede o scurtă introducere a sistemului lui și a reușitelor în carieră, fără să îmi dea vreo secundă impresia că se laudă, ca să mă convingă că nu mă aflu în fața unui diletant. Când a observat că m-am mai relaxat, am trecut la cazul concret: fricile mele.

Încep eu de la Adam și Eva și povestesc cu lux de amănunte cam ce simt în anumite situații și cum m-au chinuit toate fricile astea ani de zile, până am ajuns să cer ajutor. El mă oprește brusc în timp ce făceam ocolul pământului în 80 de zile și îmi spune că îi pare foarte rău dar nu mă poate ajuta legat de frica de apă și de frici, în general. În momentul acela am crezut că își bate joc de mine sau am luat o țeapă imensă. Și îi spun cu revoltă ”Atunci de ce m-ați mai chemat?” Bătusem atâta drum și mă străduisem să ajung vie la locul faptei și el mă răsplătește cu o asemenea dezamăgire. Revine și îmi spune, în timp ce eu mă pregăteam să-mi unesc forțele, să mă ridic de pe scaun și să plec: ”Eu nu vă pot ajuta, doar dvs puteți. Sunteți singura persoană din această lume care vă poate ajuta. Eu pot doar să vă ghidez, dar dumneavoastră trebuie să faceți toată munca”. Dintr-o dată devenisem unica mea salvatoare. Ce veste minunată! Pe bune? Dacă eram atât de bună de ce îmi creștea pulsul la fiecare intrare în apă și de ce nu am învățat să înot nici în 12 ședințe?

Șocant! Adică zice că poate și acum nu mai poate. Nu-mi plăcea ideea, cum să fac eu toată munca? Care muncă? Ca să mai destindă atmosfera, vâzând și că îmi picaseră ochii pe niște geode de ametist și de quarț alb imense, pe care le avea pe un pervaz la intrare, mă poftește la ”scanare”. Mai exact, mă invită să mă așez în dreptul unui perete cu astfel de minunății. Îmi revin instant încrederea și buna dispoziție. Face el niște piruete cu mine, după care îmi transmite verdictul ”Frica de apă este cea mai mică frică a dvs., nu vă îngrijorați. Poate ar trebui să fiți mai atentă la alte frici, cum ar fi frica zilei de mâine sau o frică și mai mare”, pe care nu a pronunțat-o și care azi cred că făcea referire la frica de moarte. Îmi dă câteva ponturi rapid, probabil că și-a dat seama că nu eram persoana pregătită să-i înțeleg discursul sau tehnica și mi-a zis că este convins că voi reuși singură, mai devreme sau mai târziu. Am plecat.

Pe lângă responsabilitatea plasată mie, mi-a mai rămas un lucru de la el și anume treaba cu înfruntarea fricii, mai precis unul din ponturi a fost să înfrunt cu curaj frica de apă. Bine, nu trebuia să mă arunc de pe vreo stâncă, dar să intru în apă ușor, ușor până când nu mai simt pământul sub picioare și să caut să supraviețuiesc. Am prins sfatul, mi-am promis că la prima întâlnire cu apa voi trece peste zona de confort și mă voi aventura puțin, să văd ce mi se poate întâmpla. Pomenise el ceva de mama Geea, care nu mă va lăsa să mor, deci eram pe mâini bune.

Atunci, pe moment, nu pot să spun că interacțiunea mi-a plăcut foarte mult, deși el ca om este cald și binevoitor, iar prezența lui te relaxează. Am apreciat că nu a făcut niciun efort să mă convingă de ceva sau să-mi vândă ceva, pur și simplu m-a făcut conștientă de responsabilitatea pe care o am față de mine. Datorită lui, această idee îmi este prezentă în minte, chiar dacă uneori mă mai las păcălită.

Și așa am procedat. La următoarea baie am mers la apă mai mare, am înotat ca un câine leșinat dar fericit că apa îi trece de cap. Cu fiecare expunere am câștigat teren și treptat apa nu a mai fost un motiv de stres și nervozitate. Cred ca mă pot arunca oriunde în apă, la orice adâncime, pentru că euforia este atât de mare când ajung la mare, încât de multe ori inconștiența alungă orice formă de moderație și protecție.

Lasă un comentariu