M-am gândit de mai multe ori dacă sunt un spirit autodidact sau am nevoie de îndrumare. Din experiența de până acum, cred ca sunt unul care evoluează mai mult alături de alții, mai ales de cunoscători. Când am învățat să înot, am ales un antrenor, multiplu campion național la proba de 200m, era o fată, am mai vorbit despre ea. Nu am căutat să fie vreun fost campion neapărat nici când am ales profesorul de tenis, a fost o întâmplare. Ce vreau să spun este că am progresat mai mult cu profesor decât în dățile când m-am antrenat eu singură.

Atunci când nu ai făcut vreun sport de performanță în copilărie sau nu ai fost vreun sportiv la viața ta, consider că ai nevoie atât de sfaturile unui profesionist, cât și de cantitatea de energie cu care acesta te poate alimenta, mai ales în momentele în care mai degrabă ți-ai băga picioarele decât să mergi la antrenament. Mergeam cu multă plăcere să mă antrenez pe stadion alături de Laurențiu, profesorul meu de tenis, pentru că avea un fel de a mă motiva cu blândețe, dar ferm în același timp. Simțeam și vedeam că, de la ședință la ședință, loviturile ies din ce în ce mai bine plasat, pulsul este sub control și oboseala apare mult după minimum 1 și 1/2 ore de antrenament. Erau zile când puteam să mă antrenez și 2 ore fără pauză, mai ales vara când ziua era lungă și temperatura minunată de afară mă îmboldea să rămân pe stadion până la înserat. Mergeam după serviciu, normal, dar în timp ce mă schimbam pentru antrenament, cantitatea de adrenalină creștea. Iubeam să-mi văd progresele, mai ales din perspectiva unui om cu abilități practice neformate.

Nu-mi mai aduc aminte cum, am ajuns după Laurențiu la doamna Cristina, o profesoară foarte dură, care scotea untul din mine. Des îmi aducea aminte de profu’ de sport din liceu, cu care nu avusesem o relație fericită, din același motiv – cruzimea cu care ne antrena. La fel era și Madam Cristina, în zadar mă plângeam eu că mi-a obosit brațul, că îmi tremură mâna, că îmi trebuie o pauză. Prima jumătate de oră de antrenament mă punea să joc la perete cât de tare pot și să țin mingile cât de mult pot. După ce oboseam bine, mă lua pe teren și dădea în minge ca nebuna, purtându-mă din tușă în tușă până aproape îmi dădeam duhul. Transpirația curgea șiroaie, oxigenul se scurgea cu viteză, nu mai aveam puterea să umplu plămânii în timp de doamna Cristina mă trimitea cu precizie din stânga-n dreapta terenului plină de încântare. La un moment dat m-am oferit să vin copil de mingii la un antrenament precedent propriului antrenament, doar ca să văd dacă mai chinuia și pe alții în halul în care mă chinuia pe mine. Atunci am observat că da, ea avea un apetit pentru a mânca oameni pe pâine, dar asta m-a întărit cumva, m-am gândit că doar așa am șanse să evoluez mai rapid, eu fiind puțin mai lenesiuță pe vremea aceea. Un bici imaginar deasupra spatelui n-are decât să mă mobilizeze, mi-am zis eu, în ciuda sfaturilor pe care le primeam de la prietenii mei, care mă îndemnau să rup cât mai repede colaborarea cu noua mea profesoară.

Am avut o pauză de vreo 9 luni fără job, în urmă cu mai mulți ani, nu reușeam să îmi găsesc ceva care să mă provoace sau să îmi dea măcar o mică satisfacție suficientă cât să accept o nouă provocare. Lucrasem într-o clinică medicală, job care îmi cam tocase nervișorii, prin urmare pauza era destul de binevenită, dar la un moment dat se cam lungise. Însă, din punctul de vedere al petrecerii timpului liber, neobișnuit de mult pentru mine, am întâlnit un alt fost campion, de data aceasta la gimnastică, care devenise antrenoare de aerobic. Oana, o fată cu trăsături armonioase, mică de statură și mușchii frumos definiți, brunetă, cu părul lung și ochi ușor migdalați, de o gingășie și feminitate aparte. Mi-a devenit prietenă în scurt timp, admirând perseverența mea și seriozitatea cu care mă prezentam oră de oră la sală. Deh…aveam timp berechet, chiar așteptam să se facă ora 4 după amiaza să-mi iau tălpășița către sală, că doar ce treabă aveam. Rar mergeam la interviuri, începuse să mă preocupe gândul de a mă face antreprenor, deși nu am avut curaj la momentul acela. În fine, viața decurgea plăcut, aproape că mă invidiam eu pe mine. În fine, aveam timp pentru orice, chiar și pentru mine. Dormeam mai mult de opt ore pe noapte, citeam, mă întâlneam cu prietenele, făceam sport…o viață ca-n filme.

Oana mă inspira. Muncea multe ore pe zi ca să aibă un salariu decent, cu toate acestea arăta impecabil de fiecare dată când o vedeam, era punctuală, în căutarea unei soluții pentru un trai mai bun. Nu ar fi emigrat, nu și-ar fi luat un job obișnuit, așa cum îmi doream eu, tânjea după o oarecare libertate financiară, dar nu avea un as în mânecă. Eu, cum mă aflam într-o perioadă de experimente, atrasă de mirajul antreprenoriatului, i-am propus să-și deschidă propria sală de fitness, dar la fel ca și mine, nu a avut curaj atunci. Curajul a venit la amandouă mai târziu, când oameni experimentați și cutezători ne-au inspirat și pe mine și pe ea, separat.

In cele 8-9 luni de pauză, când sportul avea loc de cinste în programul meu, aproape zilnic, corpul îmi deborda de energie, de vitalitate simțeam cum întineresc. Nu schimbasem nimic în alimentație, consumam și dulciuri, mi se părea că îmi permit. Oana îmi spunea că 30-40% din performanțele fizice le dobândești în prima lună de antrenament, dacă te ții de treabă și vii la sală de 3-4 ori pe săptămână. Eu aveam ca obiectiv să nu mai mă doară spatele, să capăt mai multă mobilitate și să-mi tonific musculatura picioarelor și a brațelor. Oana mă sfătuia pentru tonifiere să merg și la sală, să trag de fiare, lucru care nu mă atrăgea deloc și prin urmare nu l-am pus în practică. Nu știam la vremea respectivă că există antrenor personal de fitness, iar gândul de a mă duce să trag în neștire de niște aparate ale căror beneficii nu le cunosc mi-a lăsat inițiativa fără rezultat. De fapt, cred ca munca în sine cu aparatele nu mă atrăgea deloc, preferam ceva mai feminin, mai pe înțelesul meu și mai în gașcă.

Am tras concluzia că antrenorul nu este doar persoana care te ajută să dobândești performanță în ceea ce te-ai pornit să faci și te ține pe o direcție bună. Antrenorul este un exemplu pentru mine, mă inspiră să fiu din ce în ce mai bună, mă motivează atunci când îmi vine să renunț și mă ajută să nu uit să respect sportul, propriu corp, să pun preț pe sănătate.

Leave a comment